Peste vreo 20 de zile voi sărbători sau voi petrece pentru a marca un an de la plecarea noastră din Londra și mutarea în orașul de pe estuarul Tamisei spre Marea Nordului, oraș luat cu asalt nu numai de londonezi, dar și petrecăreți din alte regiuni ale Angliei, mai ales în timpul verii.
Nu e cazul să își închipuie cineva că voi face o reală petrecere, un fel de bairam, pentru că nu văd nimic de sărbătorit în asta, nefiind un adept al petrecerilor cu orice ocazie și pentru orice. Cel mult voi bea un pahar de vin în cinstea mea că am supraviețuit mutării.
Nu am nimic cu cei care petrec cu orice ocazie și pentru orice, așa cum vecinii din partea stângă a grădinii mele obișnuiesc. Mai ales dacă se petrece așa cum vecinii mei petrec. Nu depășesc niciodată ora 23, dacă stau în grădină și nu pun niciodată muzica prea tare și cu toate astea, dacă ne întâlnim următoarea zi după vreo petrecere de-a lor țin cu tărie să mă întrebe dacă am fost deranjat și își cer scuze oricum.
Dar asta a durat doar până în primăvară, când într-una din seri ne-am trezit cu o muzică românească răsunând pe toată strada, de undeva din grădinile de peste patru numere departe de casa mea. Muzica era dată atât de tare încât se auzea în casă ca și cum ar fi fost la mine acasă. Și nu mai e cazul să spun la ce oră a fost oprită, căci nu știu. Probabil am adormit într-un târziu și eu, și ceilalți vecini ai mei în paturile săltând de ritmul horelor mioritice care ajungeau la noi prin decibelii scuipați de boxele noilor apăruți în zonă.
Și așa am aflat că am vecini români, chiar dacă au și pașaport moldovenesc și poate chiar rusesc, căci repertoriul muzical este atât în română, cât și în rusă. Același lucru se poate auzi și când petrecăreții fac karaoke.
Și parcă ca să ne convingă că sunt români, nu trece săptămână fără astfel de petreceri. Iar eu sunt mândru că am vecini români sau moldoveni, sau cum și-or mai spune ei! Dar am o problemă – dorm mai puțin.
(Southend on Sea, 24 august 2020)