Un grup de trei tinere împing cărucioarele pentru copii printre rafturi. Se mișcă cu o abilitate ca și cum asta ar fi făcut toată viața. Câte un cumpărător grăbit își cere scuze, zâmbind vinovat, dacă, din greșeală, a atins vreunul dintre cărucioarele acoperite cu câte o pătură mult prea mare.
Tinerele sunt urmate de alte 3 femei, ceva mai în vârstă, cu care vorbesc întruna. Cam prea tare.
Își arată produsele una alteia. Se deplasează cu repeziciune, blochează culoare întregi ca și cum doar ele ar fi în magazin. Dar cine să se supere pe așa tinere femei, ieșite la cumpărături, împreună cu micile odrasle și mai vârstnicele lor însoțitoare?
Plictisit, ca de obicei când e vorba de cumpărături, o urmez pe Mica, care știe exact ce are de făcut. Tot uitându-mă în jur ca să mai treacă timpul, mi s-a părut ciudat că una dintre tinerele femei proba mănuși fără să scoată de pe mâini perechea anterioară. Mi-am zis că poate probează pentru cineva cu mâini mai mari…
Fiind coadă la case, am anunțat-o pe Mica că o aștept în părculețul din apropiere. După câteva minute, le-am văzut pe tinerele cu cărucioare, foarte vesele, vorbind, cu un accent gutural de fumătoare, cu însoțitoarele lor.
Ignorând prezența mea, se pare că una dintre ele nu a mai avut răbdare. A ridicat pătura de pe cărucior, unde nu se afla un copil, ci un morman de produse. Celelalte au făcut la fel, ca și cum ar fi verificat dacă odraslele lor sunt în regulă.
– Aici mai venim. Ăștia nu se uită deloc. Seara e tot lume multă.
Și s-au așezat pentru o țigară, lăudându-se cu zile și mai bune, când „înainte se putea și lucruri mai de bani, acu’ mai mult de astea…”.
Restul nu m-a interesat.
(Articol preluat de pe un blog personal, instalat pe o platformă gratuită, publicat în decembrie 2016, ziua 13. Atunci locuiam în Londra).