Apusul roșu, un hotar spre neștiute timpuri,
Îl scufundam în sufletu-mi de gânduri
Și-l mestecam cu nesfârșite visuri.
Apus străin al toamnei reci în căutare,
Un scop în stingerea sfârșitului de zi,
Un început de rugă, o veșnică chemare.
Nu m-am visat și nici nu mi-am dorit atunci,
Nu îmi doresc și nici acum nu pot visa
Un loc cu nume în al miilea apus.
Apus de-atunci, apus de-acum,
Prin începuturi dincolo de ele,
Mă cheamă și-mi oferă drum
Spre loc cu nume, spre numele de om,
Pe care visu-mi visând nu l-a știut,
Doar clipele-mi zâmbesc acuma tăinuit.
Iar fiecare apus în sine-mi poartă
Împăciuiri și liniști în plecare,
Un fruct desprins spre germinare.
(Poezie publicătă pe vechiul blog – bernardnoghiu.wordpress.com – 25 mai 2012).