E mai ușor să vorbesc. Nu e așa? Dar nu vorbesc cu nimeni altul decât cu mine. Timpul petrecut pentru a spune ceva e mult mai scurt și nu simt nevoia să revin asupra a ceea ce am spus pentru că de multe ori cred că altceva am intenționat să îmi spun și altceva am ajuns să îmi comunic. Să vorbesc cu alții? Eh… Doar eu mai lipseam din lista de plângăreți. Așa că o țin tot așa: vorbesc cu mine însumi. Mai rău e că, de câteva ori în ultima perioadă, în timp ce ne plimbam, Mica m-a întrebat dacă iar vorbesc cu mine. Deci până și ea și-a dat seama. Iubitoare, mi-a atras atenția să nu mă obișnuiesc cu asta. Dar vorbitul ăsta cu mine mă ajută să îmi limpezesc trăirile, să ale așez în mintea și inima mea. Uneori chiar și furiile mele… Dar nu mereu este de ajuns.
Atunci aleg calea mai de lungă durată: scriu. Până acum, am mâzgălit câteva caiete, deși uneori mai des, alteori foarte rar, așa cum s-a întâmplat vara aceasta. De la începutul lunii iunie și până pe data de 17 octombrie nu am scris nimic. Deși aveam atât de multe să îmi spun. Dar tocmai când am multe să îmi spun, atunci scriu mai puțin. Poate că pentru faptul că scrisul i-a mult timp, iar vorbitul mai puțin.
Acum m-am oprit să vorbesc și am început să îmi scriu în caiet sau mai degrabă să îmi scriu mie însumi. Doar nu am nici o intenție de a da cuiva să citească ce scriu, cum, de mult timp, am încetat să mai intenționez să consum timpul cuiva cu vorbitul meu, exceptând timpul meu.
Scriu ca să îmi spun că cineva m-a bruscat pe stradă că i s-a părut că nu i-am lăsat suficient loc de trecere, sau că a trebuit să trec și eu pe acolo cu tricicleta mea. Scriu că un șofer a blocat tot spațiul și s-a uitat la mine, săracul care pedala, ca la un gândac. Scriu că nu și-a mutat mașina și a trebuit să mă pun în pericol și să merg contra-sens ca să trec dincolo de el. Scriu că să îmi spun mie că o firmă care se declară „maximum verde”, nu angajează decât cei care dețin o mașină (deși se știe că acum o bună parte din electricitate se produce și în centralele cu cărbune – asta dacă e vorba de mașini electrice), deși întreaga activitate se rezumă la un oraș cu un diametru de nu mai mult de 3 mile.
Scriu ca să îmi spun mie ce gândesc, căci mă gândesc că nimic din toate astea nu ar putea fi interesante pentru ceilalți, decât doar ca să îmi arate cât de mult știu și sunt ei, iar eu nu. Parcă eu nu știu cât de puțin sunt. Dar scriu ca să îmi spun mie că, cu cât mă strădui să înțeleg mai mult, îmi dau seama cât de puțin sunt și știu. Ce fericiți sunt alții că nu trebuie să se străduiască defel și deja știu! Scriu mie ca să îmi spun că e păcat că am pierdut atât de mulți ani învățând și citind, și ascultând, și reflectând, pe când alții îmi spun că ei, doar ei știu cum ar trebui să fiu eu și doar ei știu că nu am nici o șansă să fiu, pentru că sunt ei deja. Nu mai e loc.
Cred că acel coleg cu care am lucrat acum cinci ani în urmă avea dreptate când spunea: „Cine lucrează nu are timp să facă bani”. Atunci mi se părea un non-sens ceea ce spunea acel coleg. Acum, dacă aplic asta la mine, este evident că „Cine învață, ascultă și reflectă nu are timp să înțeleagă și să știe”. Ceilalți, da.
Dar ca să scriu toate astea mi se pare că ia mult timp, așa că mă apuc să vorbesc din nou cu mine. Nu am răbdare ca să scriu ca să îmi spun mie.