Nici o lună de când m-am mutat în locul unde locuiesc acum și m-am trezit cu câteva mașini grele parcând pe străduța, de obicei foarte liniștită. Un loc care părea să fie izolat de zgomotul orașului, doar în câteva ore a fost ocupat de zgomotul mașinilor grele și a zeci de oameni.
Neștiind despre ce era vorba (pentru că pe atunci nu citeam presa locală), am scos capul pe ușă. Ca și cum ar fi înțeles nedumerirea mea, un muncitor, pe a cărui vestă era scris „supervizor” a venit spre mine și m-a informat vesel: „Vei avea o stradă nou-nouță. Proiectul e doar pentru bucata asta, din capăt și puțin mai încolo de casa ta. Atât.” Și s-a întors la echipa lui.
Doar două zile a durat toată treaba. O zi au îndepărtat stratul vechi de asfalt și au întins unul nou mirositor, iar a doua zi, dis-de-dimineață, au mai întins unul, dar mai mărunt în textură. În timp ce mașinile grele urcau pe platformele camioanelor, trei oameni, cu un fel de cărucior înzestrat cu o pompă și un butoi au trasat linii albe strălucitoare, care reflectau soarele de octombrie. Asta era puțin după ora amiezii, când am plecat eu să rezolv ceva treburi prin oraș.
La întoarcere, am găsit pe stradă, încă blocată pentru trafic, doar o camionetă pick-up și trei muncitori care se agitau în jurul unui capac de canal. Erau la câțiva metri de ușa mea. I-am auzit vorbind în limba română. I-am salutat cu bucurie și am schimbat câteva vorbe, iar apoi i-am întrebat dacă ar accepta un ceai, sau o cafea cu ceva biscuiți. I-au acceptat cu bucurie. Au băut cafeaua și ceaiul (după preferință), au mâncat biscuiții, și-au terminat munca și au plecat. Liniștea a revenit pe strada mea. Iarna a adâncit liniștea, iar primăvara a făcut din ea o liniște care doare, din cauza lock-down-ului. Iar liniștea continuă și acum, când scriu, la un an și trei luni de atunci.
Zilele trecute, am făcut o plimbare cu tricicleta prin centrul orașului. S-a întâmplat între două reprize de ploaie englezească – rece și încăpățânată ploaie. E șantier în centru. Câțiva muncitori aplecați în șanțurile pentru cabluri vorbesc tare în limba română. Aș fi dorit să schimb câteva vorbe cu ei. M-am gândit la ceva cald pentru ei: un ceai, o cafea… Dar izolarea începe să își facă efectul: dacă nu primesc pentru că se tem să nu se infecteze? dacă vor să se protejeze de orice contact cu cei din afara grupului lor? Și am plecat mai departe. Și nu am mai vorbit. Eu am rămas cu gândurile mele, ei cu munca lor de descâlcit cabluri englezești.
În drum spre casă m-am întrebat dacă chiar motivul pentru care nu le-am oferit un ceai sau o cafea era destul de întemeiat, dacă temerea mea era destul de întemeiată. Mi-am dat seama că nu, pentru că ei ar fi băut ceaiul sau cafeaua, nu cana care o conține. Și asta m-a întristat. Mi-am dat seama că am început să mă schimb, deja sunt schimbat. Și nu în bine. Îmi este teamă mai mult decât pot să iubesc