Înainte de această perioadă de izolare în propriile locuințe și de distanțare socială, comunitatea noastră obișnuia să celebreze Sfânta Euharistie în biserică, în timpul săptămânii, aproape de miezul zilei, miercurea. Gândindu-mă la asta, pentru meditația de astăzi, am ales Evanghelia propusă pentru Euharistia de miercuri, 13 mai: Ioan 15:1-8, Isus vița, iar noi mlădițele. Această simbolistică este comună și Vechiului Testament. Dar dacă în Vechiul Testament vița este Israel, în Evanghelia după Ioan vița este Isus. Este important să subliniem că atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament este vorba de o viță de vie este plantată, și nu despre o plantă crescută spontan.
Isus este plantat de Tatăl său în lume, când s-a făcut trup, când s-a întrupat. În acel moment, noi am fost altoiți pe el, pe adevărata viță de vie. Creând această legătură cu el, am început să avem același duh, duhul lui. Am început să aducem roade după acest duh. În acest proces sunt în lucru trei actori: Tatăl, Isus și noi, creștinii. Tatăl este gospodarul, lucrătorul de pământ, proprietarul viței de vie. Isus este vița de vie iar noi suntem mlădițele altoite pe el. Un bun viticultor știe ce trebuie să facă pentru ca vița sa să producă fructe bune și multe. Dar putem spune că este vorba de o „echipă” în lucru. Această muncă de „echipă” cere o condiție simplă, de bază: a lucra împreună, a rămâne conectați. În Evanghelia lui Ioan, Isus repetă de mai multe ori că Tatăl său lucrează în el și el în Tatăl său. Acum, el face un pas mai departe: noi suntem invitați să rămânem în el, să lucrăm cu el. Consecințele sunt cele dorite: purtăm rodul aceluiași duh, duhul Tatălui și al lui Isus.
Condiția cheie este să rămânem,să lucrăm împreună. Verbul originar din Evanghelie, folosit de Ioan, forma imperativă, μεινατε (meinate) înseamnă a rămâne, a rămâne în legătură, a rămâne ca unul, a fi conectat. Mesajul este același: nu putem produce rodul aceluiași duh, dacă nu rămânem conectați cu Cristos și, prin el, cu Dumnezeu Tatăl.
Dumnezeu lucrează mereu pentru a ne ajuta să aducem roade bune. Nu se întâmplă fără transformare, chiar dacă această transformare este dureroasă. Din păcate, societatea modernă, oamenii moderni refuză să vorbească despre durere, despre nevoia de transformare. Nu ne place să spunem adevărul, mai ales când acesta doare. Societatea noastră a găsit o expresie foarte interesantă pentru a evita adevărul: corectitudinea politică. Mai întâi, această regulă a fost aplicată în politică, dar, pas cu pas, a devenit legea care ne guvernează viața. Acest proces a avut loc și în comunitățile creștine.
Curățarea și tăierea sunt operații dureroase făcute pentru ca ramurile viței de vie să fie roditoare. Haideți să numim acest proces transformare sau purificare.
Așa cum mlădițele altoite pe viță acceptă nutrienții din vița de vie, trebuie să acceptăm și noi spiritul lui Isus. Știm că asta nu se întâmplă fără o minimă opoziție, rezistență. Fiecare nouă schimbare în viața noastră provoacă o rezistență mai mică sau mare. La fel se întâmplă și în cazul comunităților noastre.
Această perioadă de izolare, în care nu a mai fost posibil să ne întâlnim, ca de obicei, în bisericile noastre, ne-a făcut să începem să regândim ceea ce suntem și cum trăim, individual și comunitar, creștini în societatea actuală.
Simțim adevărul și am prefera să nu-l rostim pentru că doare. Dar chemarea noastră este acea de a spunem adevărul și să acționăm în conformitate cu el, pentru a rămâne capabili să dăm roade care să schimbe locul în care trăim.
(St. Mary the Virgin, Prittlewell, Southend on Sea, 12 May 2020)