Mă fascinează discuțiile lor, fie între ei, fie la telefon cu cei de acasă. Sunt mai fără rețineri, fără grija de părerea altora. Folosesc întregul arsenal de cuvinte fără nicio jenă. Uneori par nerușinați, alteori abătuți, îngrijorați, obraznici. Ignoră faptul că ceilalți de lângă ei, chiar dacă nu îi înțeleg perfect, pot remarca câte ceva din comportamentul lor.
La prima vedere par foarte sociabili. Dar, în realitate, asta se întâmplă numai cu cei care fac parte din același grup. În rest, chiar dacă ceilalți vorbesc aceeași limbă nu se bucură de sociabiliatea lor. În prezența celor din afara micului lor grup, ei își etalează o altă identitate: sun bogați acasă, câștigă foarte mult aici, știu că e timpul să se întoarcă acolo unde sigur pot construi un viitor mai sigur, venirea lor aici a fost ca un experiment. Dar binele de care vorbesc majoritatea dintre ei nu există. E doar o proiecție a dorului lor de casă, chiar o dorință, ca să nu spunem că e o visare doar. E vorba de un bine care nu a existat și nu există. Acesta este motivul pentru care sunt aici. Dar gândul la „ziua” în care se vor întoarce îi animă, îi face să se simtă mai puțin departe și mai puțin pierduți într-o lume pe care o înțeleg prea puțin.
Unii chiar se conving singuri și se întorc, alții doar plănuiesc, dar, între timp, câțiva încep să se descurce aici și întoarcerea se depărtează, se amână. Un grup special este al acelora care spun că sunt „legați” pentru un timp nedeterminat și care oftează când aud că unul sau altul se întoarce sau plănuiește să se întoarcă. Lor li s-au născut copii aici, iar pentru copiii lor „acasă” nu e același cu „acasă” al lor. Și aceștia, invariabil, se explică: când ei vor crește, vom decide, vor decide…
Și cei tăcuți. Pentru aceștia s-a stins delimitarea vizibilă între „acasă” și „aici”. Nu sunt total de „aici”, dar se simt mai puțin de „acolo”. Îi simți mai greu, chiar dacă îi întâlnești la fel de des ca pe ceilalți. Sunt și ei la fel de mulți, dar mai puțin vocali în public. Și mai ales, ei sunt și mai puțin sociabili cu ceilalți. Dar au ceva comun care mă face să-i înțeleg și să fiu atent la toți, indiferent din ce categorie fac parte. Îi simt.
Adesea, notez frânturi din poveștile lor de viață, frânturi furate din convorbirile dintre ei sau la telefon sau chiar din câteva vorbe pe care le schimb cu ei, uneori spontan, alteori intenționat.
Mă gândisem cândva că nu ar strica să folosesc un înregistrator pentru a capta mai mult din ceea ce spun. Dar, deocamdată, frânturile pe care le prind din zbor și mi le amintesc reușesc să îmi pună în față mici cadre de istorii de viață care mă ajută să cunosc suflete. Asta fac și în acest moment, în acest vagon de tren de noapte târzie.
(Text scris în data de 25 mai 2017)